Roadtripping Europe

Pentru planurile de roadtrip Varsovia - Berlin - Praga din primavara anului viitor.

Despre pasiuni, cinema & all

De ceva vreme (mai multa, zic) am dezvoltat o pasiune imensa pentru tot ce tine de cinema, de la filme, in sine, la tot ce e in spatele lor, in ordine aleatoare - scenariu, productie, sunet, montaj, lumini, casting, pelicula, proiectie, cineamtografe, muzica de film, actori, locatii de filmare, festivaluri, regizori.

Si, m-am indragostit iremediabil de regizori, producatori, scenaristi, actori, directori de imagine, sunetisti, monteuri, etc. si as vrea sa fiu prietena lor, sa povestim, sa ma ia la filmari, sa invat productie si sa ne jucam frumos impreuna.

Pana o sa ajung sa lucrez cu toti cei de mai sus, imi alimentez pasiunea cu cronici, cursuri online, carti si alte acareturi din domeniu.

Ca sa vezi pasiune! In primavara chiar ma apucasem sa citesc bibliografia pentru admitere la UNATC. Intre timp, toti aia de mai sus mi-au explicat ca nu trebuie sa fac UNATC ca sa invat "film", asa ca m-am lasat. (poate totusi la anul :) )

Gandindu-ma la generatia care e acum "in voga", imi dau seama ca e cam greu sa ma imprietenesc tare-tare cu ei, desi ne cunoastem si vorbim si ciocnim un pahar cand ne intalnim, pentru ca ei sunt din alte "gasti", dar - si asta e ceea ce vreau sa punctez (cred ca mai mult pentru mine, ca sa nu uit) - exista si generatia "de dupa" aia mari de-acum, care e conteporana cu mine si pe care o iubesc.

Iar ei sunt prietenii mei de-acum. Si stiu ca o sa ajungem toti mari si o sa ne jucam impreuna frumos si creativ. Mai trebuie sa avem putintica rabdare.

Pana atunci, long live cinema si tot ce tine de ea. Si da, eu chiar mi-am dat seama ce vreau sa fac in viata.

Despre a gati cu Google translate

De o luna si jumatate m-am mutat la mine acasa. E cel mai dragut loc din lume, cu biblioteca mare si canapele pentru prieteni, cu flori si muzica mea, cu perdele aerisite si cu mult suflet. Dar, pe larg despre asta, intr-un alt post, care vine si cu poze :).

So, casa mea are, evident si o bucatarie. In bucatarie exista, pe langa mobila si frigider si chiuveta, o plita si un cuptor electric. Daca cu plita am inceput sa ma obisnuiesc, ca am folosit-o si acasa la Danes inainte, cu cuptorul m-am distrat pentru prima data de-abia aseara.

So, am ajuns acasa si ma gandeam eu cum ca ar fi frumos sa fac niste friptura de pui la tava. So, punem pulpele de pui in tava, condimentam, adaugam niste legume, stropim cu un pic de ulei de masline si, urmeaza, logic, bagatul la cuptor. Ceea ce am si facut, doar ca a fost cam greu cu dat drumul :))).

Sa va explic: cuptorul are doua butoane ce se rotesc - unul de temperatura (doh!, asta am stiut) si unul cu niste desene. Boon. Acum, intrebarea mea era pe ce desen trebuie sa pun butonul pentru a face "friptura de pui". Si, cum tehnica a evoluat si mai nou e a dracu' de greu sa faci si niste cartofi prajiti, si dilema mea cu butonul a fost mare.

Zic, sa fiu desteapta si sa ma uit in cartea cuptorului. Dar, stupoare, cele 15 carti cu care a sosit device-ul sunt in orice alta limba decat romana, engleza sau franceza. M-as fi multumit si cu italiana sau spaniola, dar nici asta nu avem. Avem rusa, ceha, polona, bulgara, maghiara, etc, dar alea de sus nein.

Asa ca, am luat cartea in germana, ca din asta mai stiu un apfel si un snitzel, si dai cauta. Am gasit desenele, am gasit temperaturile, dar nu intelegeam ce vrea sa zica mesterul in carte. Si, ce credeti ca a urmat? Ei bine, am deschis Google translate, m-am apucat de scris in germana si, intr-un final, decopar care si ce desen era pentru ce si cum.

So, friptura s-a facut, legumele cu unt au fost gata si, cireasa de pe tort a fost salata fatoush pe care am facut-o, inclusiv cu lipie taiata fasii-fasiute si trecute prin cuptor, cu ulei de masline si busuioc.

Acestea fiind spuse, se pare ca nici germana nu mai e ce a fost de cand cu Google translate. Si iata cum realizez eu din ce in ce mai tare ca TREBUIE sa ma apuc o data de invatat ceha.

7 zile si toate 7

Am plecat cu sufletul deschis si plina de viata si de entuziasm. M-am intors. Jumate bine, jumate cu capul tandari.

Am descoperit, in ultima saptamana, ca oameni cu care ai impartit multe, de la sticle de rom, la pat si masa cand era mai rau, te pot trada si te pot face sa te simti ultimul om. Mitocania si nesimtirea sunt doua caracteristici pe care eu pana acum (din fericire) nu le-am experimentat din partea oamenilor apropiati, dar in ultima saptamana m-au tampit. A fost heartbreaking tocmai pentru ca era unul din cei dragi, pusi acolo, la loc de cinste.

Am mai aflat ca oricat de mult te zbati sa iasa lucrurile bine, intr-o echipa trebuie sa puna umarul toti, nu numai 10 oameni, pentru ca altfel totul e in zadar. Cu 3 ore de somn pe noapte, tot eu deschideam Cinematograful dimineata.

Am mai descoperit ca imi place viata asta, dar cand se face profi. Am aflat ca imi ofera niste satisfactii incredibile pentru ca intri in contact cu multi oameni si chiar vezi cum munca ta are efecte pozitive. E inaltator.

Cat despre oamenii din ultima saptamana (nu mitocanii si nesimtitii, ci aia minunati) am numai cuvinte de lauda.

L-am gasit pe C.S., pe care il ignorasem in ultimii ani, chiar daca e persoana publica si implicata in viata asta pe care mi-o doresc. Un om pe care il cunosti intr-o fractiune de secunda si cu care ai atat de multe lucruri in comun, un om cu care imparti fotografii de familie, mese si plimbari, un personaj care e alaturi de tine, exact ca in filme, cand toti ceilalti te-au dezamagit.

I-am descoperit pe Oana si pe Dan, "departamentul", cu care am petrecut cele mai frumoase zile si seri din ultima saptamana, cu care am impartit asternuturi si mancare si sentimente si ganduri si de care stiu ca nu voi desparti prea curand.

I-am gasit, la ei acasa, pe C.M. si A.M., doi oameni oarecum intangibili pana acum, dar plini de bun simt si caldura si respect. C si A m-au luat in brate si m-au pupat si mi-au aratat, cu cuvinte si gesturi, ce inseamna sa fi om, in primul rand.

Mai apoi, sunt toti ceilalti, Mara, Ana, Mihaela, Madalina, Ionut, Coco, Alex, Teo, Cristi, Tutu plus inca o parte, care mi-au facut zilele mai bune, chiar daca rautatile si oboseala pluteau in jurul meu.

Si, mai sunt feletele mele de la Bucuresti, pe care le-am iubit inca o data si inca o data pentru ca au inteles ce e cu mine, mai bine decat as fi putut eu sa inteleg vreodata.

Pentru o saptamana care, pana la urma, s-a demonstrat ca a fost una buna, multumesc oamenilor pe care i-am gasit si pe care i-am iubit instant. Restul e mizerie si nu merita asternuta aici.

Haos si... ce?

Ce trist. imi aduc aminte de blogul asta numai cand sunt trista si imi vine sa scriu mai mult decat caracterele ce imi intra pe facebook la status.

Imi aduc aminte cand vreau sa scriu ca sa ramana niste lucruri urate si triste cum ca mai nou am timp sa mananc numai in masina, ca sunt obosita, ca sunt nervoasa mereu, ca iar pun suflet, ca lucrurile nu ies asa cum vreau eu sa iasa, ca trebuie sa ma schimb in partile defectuoase, ca sunt capoasa, ca nu mi-am mai spalat masina de nu stiu cand, ca sunt atat de obosita dimineata incat ma intreb cum reusesc sa ajung cu masina la birou si cate si mai cate.

Astea toate cand eu ar trebui sa povestesc despre Casa mea din Bucuresti, adevarata casa, in care m-am mutat de o saptamana jumate si in care e viata mea din ultimii 6 ani stransa cu totul, despre un festival de film minunat, despre ce parinti extraordinari am, despre ce frumoasa e lumea din jurul meu.

Ma linistesc, dorm, ma relaxez si revin cu povestile alea bune.

La multi ani, Vali!

pentru ca azi e ziua unui om tare drag, care de cativa ani incoace e tare aproape de mine si de sufletul meu, ii dedic melodia asta pentru ca este despre viata (a lui, a noastra, etc.), despre suflet si cu suflet.

e varianta Robbie Williams pentru ca cu Frank Sinatra avem o alta melodie impreuna.

Deci, la multi ani Vali!

Toata tineretea mea se aduna la Bucuresti

Desi ratez Nine Inch Nails sambata, pentru ca ma duc la EMIL (aka dragostele mele toate) ca isi lanseaza album in Vama, mai avem:

In august Faith No More


In septembrie Guano Apes



si vine si Sandra :D.

Nu te părăsesc iubire – sau despre sensul cuvintelor explicat cu DEX-ul

Am văzut „Poliţist, Adjectiv” de Corneliu Porumboiu. De doua ori: prima data la TIFF-ul de Sibiu, iar a doua oară la Vaslui, la premiera de gală.

Sunt fană Porumboiu. Am făcut un road trip la Vaslui ca să îmi explic mie cum stau de fapt lucrurile cu filmele minunate ale domnului regizor. Rezultatul e scris frumos pe Mediafax.

La Sibiu. E la 22.00 proiecţia, în curtea colegiului Brukenthal. Ecranul de pânză e aşezat pe biserică, sunt scaune aranjate şi lume stingheră, parcă nu ştie daca să se aşeze sau nu.

Intru hotărât, mă aşez pe un rând de unde să se vadă bine şi aştept neliniştită şi calmă, totodată, acest film. Acest film de „după trei ani”. Mi-e puţin teamă de ce o să urmeze, pentru că ştiu că am citit că la Festivalul de la Cannes juriul (care i-a şi dat premiul special) zicea că ultimele 20 de minute ating genialitatea, dar, pe de altă parte, am citit şi păreri cum că mai bine nu era. Offf, şi mai e şi Oana care mă zăpăceşte cu melodii şi replici din film.

Mi-e clar teamă de ce urmează. Poate şi pentru că am aşteptări mari de la un regizor cum e Porumboiu, poate pentru că am aşteptări de la mine, să văd cum ştiu să percep un film ca ăsta, „despre... nimic”.

Mă aşez comod. Ne anunţă Tudor Giurgiu că a venit şi Vlad Ivanov la proiecţie şi cum că o să povestim cu el după. Ne mai spune despre Cannes, despre TIFF, dar nu mai am răbdare să îl ascult şi vreau să înceapă filmul ăla odată.

Şi începe. Practic, 20 de minute nu am inteles nimic. Da’ nimic domne! Deci tot ce ştiam e că un nea poliţist îl filează pe un puşti de 17 ani care fumează marijuana. (dar deh, asta ştiam din sinopsis şi din cronicile citite până atunci). ŞI eram îngrozită că o să mă ridic şi o să plec şi nu o să îmi mai placă de Porumboiu şi o să fiu nervoasă şi isterică cel puţin o săptămână.

Stau, mă mai foiesc, mă mai enervez că nişte tineri mai din spate comentează aiurea, mai pun două întrebări şi mă gândesc că n-are cum, domne, n-are cum să nu înţeleg si să nu im placă.

Până când, dupa cadre lungi si plictisitoare, incep, timid pentru inceput, dialogurile. Băi şi nu ştiu cum face Porumboiu da’ îi ies nişte replici de te dă pe spate.

După ce ne prezintă cum stă treaba cu munca domnului poliţist şi ne lasă să ne facem o idee despre relaţiile acestuia cu colegii, la jumătatea filmului, ne introduce în viaţa lui personală. Şi ne-o prezintă pe soţia lui Cristi, profesoară. Dar cum o introduce? Păi, ne bagă într-un apartament de bloc, pe acordurile unei melodii, care se repetă în scenă de trei ori: „Nu te părăsesc iubire”, cântată de marea doamnă a muzicii uşoare, Mirabela Dauer.

Şi, pe fundal sonor ascultat pe Youtube, Cristi este introdus şi în viaţa de familie, ceea ce iniţial pare cadru de umplutură, până la final realizezi ce a vrut să spună maestrul.

Iată că mergem înapoi, printre poliţişti, birocraţie, filaje şi alte cele ce nu s-au mai prea povestit prin filmele autohtone. Urmează iar scene statice, din care se remarcă cea în care Cristi, la filaj, sprijină un zid pe care scrie cu litere de tipar şi maaare „Fortza Steaua”, iar într-un colţ, muuult mai mic, chiar insesizabil, „FC Vaslui”.

Cristi are dileme. Are probleme de conştiinţă. Nu vrea să distrugă viaţa unui copil de 17 ani, doar pentru că a fumat şi el nişte iarbă. Încearcă să-şi invoce lui (şi mai târziu şi oficialilor săi) legi ce urmează să intre în vigoare „în câţiva ani”, încearcă să facă tot ce poate ca să îl scoată pe puşti de la 7 ani de închisoare.

În faţa căpitanului (Vlad Ivanov), Cristi încearcă explicaţii. Într-un birou de şef de poliţie locală se petrec cele mai incredibile 20 de minute din film, Cu Dragoş Bucur (Cristi), Ion Stoica (Nelu, colegul lui Cristi) şi Vlad Ivanov (căpitanul).

Pe parcursul scenei, am fost mută. Mi s-a părut incredibil Ivanov, care m-a ţinut cu ochii în ecran şi autistă coplet la ce se întâmplă în jur, atât de incredibil încât la final, când a trecut pe lângă mine, am început să tremur de emoţie. Mi s-a părut fenomenală scena, în sine. Ce şef de poliţie le demontează angajaţilor fricile, temerile şi conştiinţele, folosind un DEX? Şi, până la urmă, cine îşi explică lui şi celorlalţi ce seîntâmplă cu viaţa folosind dicţionarul explicativ al limbii în care îşi desfăşoară activitatea?

Scena cu soţia şi cu Mirabela Dauer apare practic explicată aici. În apartamentul lor de bloc, la masă, soţia îi explică ce înseamnă iubirea, ce înseamnă câmpul, soarele şi despărţirea. Dar Cristi pare să nu înţeleagă.

Iată că la final, el ajunge să accepte faptul că sensul cuvintelor, sensul sentimentelor şi trăirilor, al dilemelor şi fricilor, poate fi explicat, apelând, până la urmă, nu la tine, la sufletul şi mintea ta, ci la concret, la realitate.

Şi, sfârşitul filmului ne spune că, în general, domneşte realismul şi logica. Dar nu ştim ce s-a întâmplat cu Cristi, ne putem imagina fiecare, ceea ce ne lasă cu gustul dulce cum că şi conştinţa şi simţirea pot avea sens. Dar asta, prin înţelegerea fiecăruia.

Despre cum m-am plimbat prin Vaslui şi despre poveştile locale, cu Corneliu şi profesorul Marin şi nenea Olaru, am scris aici.

Pe lângă ce am scris acolo acolo ar mai fi câteva lucruri, cum că m-am îndrăgostit iremediabil de Vlad Ivanov - şi i-am si spus (iar interviul ăsta a venit ca o mănuşă peste), Dragoş Bucur e foarte simpatic, Anca e cea mai drăguţă persoană de pe partea de legături profesionale pe care am întâlnit-o, Corneliu e minunat iar Vasluiul este mai mult decât te-ai aştepta să fie.

Bucuraţi-vă de link-uri şi vă invit cu drag la "Poliţist, Adjectiv", care intră în cinematografe din 3 iulie.

Revenim

Deschidem pravalia pentru ca am realizat ca e un mod placut de spalare pe creier. Dar, e si un mod placut de impartasit cu oameni dragi lucruri minunate. Am cateva povesti frumoase de spus, despre filme, muzici, oameni incantatori, calatorii in locuri in care nu te gandesti ca ai ajunge, concedii cu parintii dupa 20 de ani de la ultimul, si tot asa.

Good to see you.

socially isolated pe perioada nedeterminata